E foarte simplu să minţi !?!

Sună alarma telefonului. Cu ochii cârpiţi de somn o opresc şi mă întorc pe partea cealaltă, să-mi continui visul. Aiurea, nu mai vrea. Pfff, şi ce frumos era! E bine şi cald sub pătură, nu-mi vine să mă scol. Printre genele lipite, trag cu ochiul afară la ploaia care bate monoton în geam. Vreme să nu scoţi un câine din casă... vorba aia. Eh, mai rău ca un câine am ajuns. Dar asta e, jos cu mine.

Îmi urmez rutina din fiecare dimineaţă: spălat îndelung să alung somnul, fâţâit prin cameră în încercarea de a pune un pic de ordine în mormanul de haine şi lucruri aruncate pe jos, eterna întrebare „Eu cu ce mă îmbrac azi?”, de parcă i-ar păsa cuiva ce haine am pe mine. Stai, că unde mă duc eu le pasă. Mă măsoară din cap până-n picioare să vadă dacă am haine de firmă sau dacă mă îmbrac de la 38 de lei. Dă-i naibii, oricum nu mă interesează ce cred ei sau care mai sunt tendinţele în modă. Mă îmbrac cum am eu chef şi cum mă simt azi. Iar azi mă simt naşpa. Îmi calc o rochie neagră şi fug la bucătărie să-mi pun un pacheţel. Nu pot să mănânc acasă dimineaţa, în schimb până ajung la birou mi se face foame. Şi-s rea de foame. Şi în loc să dau 10 lei pe un sandviş şi un iaurt, mai bine rup 5 minute de machiat ca să mi le pregătesc de acasă.

Fir’ar, iar întârzii. Nu mai am timp de machiat, şi-aşa n-am chef, lasă. Fug la tramvai. Dacă n-aş fi aşa leneşă, aş merge pe jos până la birou, că doar de asta m-am mutat aproape. Dar mă amăgesc că în tramvai apuc să mai citesc şi eu măcar 10 pagini, că altfel n-am timp. Asta e, dom’le, NU AVEM TIMP! Suntem o generaţie care munceşte cel puţin opt ore ţeapănă în faţa calculatorului, petrecem o oră în trafic, dacă avem noroc, mai stăm şi acasă pe net că, vorba aia, tre’ să vedem ce-au mai făcut X şi Y pe Facebook sau să ne actualizăm profilul pe LinkedIn. Mâncăm pe fugă, băgăm în noi non-ştiri şi ne „distrăm” la o bere o dată sau de două ori pe săptămână. Trăim non-vieţi! Sau, ce să generalizez atâta, eu trăiesc o non-viaţă, o viaţă pe care nu mi-o doresc AŞA.

De peste opt ani în acelaşi birou, făcând mai mult sau mai puţin aceeaşi muncă, fără perspective de schimbare, sătulă să-i învăţ pe alţii ca apoi să-i văd plecând, sătulă de certurile cu colega sau cu şefii, sătulă de rutină. Păi normal că am încercat să şi fac ceva, nu numai să mă plâng. Ştiţi la ce concluzie am ajuns? Depind de banii pe care-i iau de aici, fir-ar să fie! Că altfel, aş pleca şi mâine! Aş renunţa într-o clipită la viaţa de corporatist, la holurile gri şi deprimante, la deadline-uri şi limbaj de lemn, la reguli absurde şi pretenţii nejustificate. Aş fugi de programul fix, de obligaţia de a cere voie pentru orice, de politeţea din lifturi, de ipocrizia din afara lor. Aş renunţa fericită la zâmbetele forţate, la discursurile sforăitoare şi la amabilităţile false. Nu-s pentru mine.

Eu aş trăi o viaţă de boem, departe de stresul şi nervii cotidieni, aş scrie în timpul zilei, iar serile aş filozofa în compania unui prieten şi a unei sticle cu vin. Aş fi din nou eu, cea adevărată, cea de acum zece ani, dinainte să mă transform într-un roboţel, într-o rotiţă în mecanismul ăsta uriaş care produce pe bandă rulantă produse de larg consum pentru consumatori dependenţi de produse de care nici nu au nevoie. Aş călători în toată lumea, aş trăi în colibe şi m-aş scălda în ocean, aş privi răsăritul de pe o insulă şi m-aş pierde printre stele în munţi, aş iubi şi aş suferi, aş zbura şi aş cădea, orice ca să simt că trăiesc!

Dar n-am curaj! Nu îndrăznesc să mă rup odată de toate astea şi să zic: „Gata! Plec!”. N-am curaj să renunţ la locul călduţ, la siguranţa zilei de mâine, la bănuţii din buzunar şi să mă arunc în necunoscut. Şi atunci mă mai înghesui şi azi în staţie la tramvai, mai dau şi azi bună dimineaţa în liftul companiei, mă aşez şi azi, resemnată, la biroul meu şi deschid încă o dată calculatorul, obosită deja la gândul încă unei zile.

Şi mă amăgesc că e doar o fază, că o să-mi treacă, îmi aduc aminte că odată eram tânără şi entuziastă şi pasionată de meseria mea, că sunt bună în ceea ce fac şi că e nevoie de mine, că... Argumente. Scuze. Pretexte. Amânări. E un cuvânt care mie îmi place mult, deşi are conotaţie negativă: procrastinare. Găsesc că defineşte cel mai bine ce fac eu, ce sunt eu. Şi uite aşa, o iau razna. Şi ca să nu o iau razna, caut portiţe. Alternative. Scăpări temporare din nebunia zilnică. Mai traduc o carte, mai scriu o poezie, mai urc un munte, mai iubesc un bărbat, mai zâmbesc a fericire, mai plâng a disperare, mai cânt o emoţie, mai râd o supărare...

Şi uit, pentru moment... şi-mi zic că e ok, totul e bine şi parcă e mai uşor de suportat. Şi când mă uit în oglindă, mă prefac că nu-mi văd firele albe. Iar când mă salută adolescenţii teribilişti din faţa blocului, mă prefac că nici nu am observat acel „săru’mâna”. La ora 5, îmi strâng catrafusele şi închei victorioasă încă o zi de muncă, răsuflând uşurată că am păcălit-o şi pe asta. Şi seara, îmi umplu timpul cu orice, ca să nu mă mai gândesc la ce mă doare, de fapt.

E foarte simplu să minţi. E destul să spui: „Nu regret nimic, nu mă doare nimic, nu-mi lipseşte nimic, mă culc liniştit, a trecut de 11 noaptea”. E foarte simplu. Hai, curaj! Pe dracu'."



P.S. Textul ăsta a plecat de la o temă dată: căutarea unui început pentru finalul marcat cu italice şi care aparţine lui Octavian Paler - "Un om norocos".