Vă era dor de secretară?

In dimineaţa asta am avut un schimb de e-mailuri cu minunata noastră secretară care, da, aţi ghicit, iar a făcut una boacănă iar eu, cu riscul de a mi-o pune în cap (which i'm sure i did), am corectat-o, că nu m-am putut abţine. Deformare profesională, ce să zic? :D

Ştiu că-s cam răutăcioasă la faza asta, dar din 4 mesaje scrise cu mânuţa ei, toate 4 au conţinut greşeli. Şi nu din alea mici, de neatenţie sau grabă, cum pretinde don'şoara, ci grave şi recurente, cratima mă-sii de treabă. :D
Ar fi mai simplu să dea forward, dar dacă trebuie să compună ea ceva, atunci ce face? Spre exemplificare, vezi mai jos:

„Va invit la secretariat sa extrageti biletele din tombola Cadourilor de Craciun ., in cazul in care inca nu a-ti participat . »

Hm, îmi pare rău că nu am tras eu bileţelul cu numele ei la tombola de Crăciun, că-i făceam cadou Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie... :))

În politică nu se munceşte!

Miron Cosma, « luceafărul huilei », vrea să-şi facă partid şi să candideze la viitoarele alegeri prezidenţiale. Fiind el om gospodar, s-a apucat de pe acum să meargă în rândurile potenţialilor alegători ca să-i convingă mai întâi să se înscrie în Partidul Muncitorilor. Cei câţiva gură-cască adunaţi în jurul lui se uitau amuzaţi/sătui/neîncrezători la fostul lider al minerilor, iar unul chiar i-a reproşat că a fost bătut la mineriade.
Cel mai mult, însă, mi-a plăcut replica unuia care, întrebat de reporter dacă s-ar înscrie în partidul lui Cozma, a răspuns:
„Eu nu mă bag în politică. Eu vreau să muncesc.”

Şut şiiiiii...... gooooooool!!!

În "mimi-vacanţa" de 1 Decembrie (de la Hans citire :D), printre altele, m-am uitat şi la un meci de fotbal. Da, da, eu m-am uitat la fotbal, mai exact Steaua - F.C. Vaslui.
Ascultându-i pe comentatori, mi-am adus aminte de Cristian Ţopescu şi de cât de pertinent comenta evenimentele sportive, indiferent că era vorba de fotbal, de patinaj, de tenis ori de gimnastică. Sau cel puţin aşa mi se părea mie.
Nu vreau să spun că azi comentatorii nu se ridică la înălţimea lui, ci că limbajul folosit este unul foarte colorat. Iată câteva expresii cu care m-am amuzat duminică seara: "balonul a fâlfâit pe deasupra porţii", X "l-a raşchetat pe" Y, "duel stratosferic", "X cere mingea, Y cere fault, toată lumea cere câte ceva, arbitrul nu dă nimic" etc.
Din păcate, nu le-am reţinut pe toate, dar cred că tocmai am găsit încă un motiv pentru care fotbalul poate fi spectaculos. :)

Judging Amy

Sau mai degrabă "judging the translator" :D
Întâmplător, şi în seara asta am nimerit începutul unui episod din serialul mai sus amintit şi, surpriză! Am mai vânat nişte "scăpări" de ale traducătorului/corectorului: confuzia între "music-hall" şi "musical" să zicem că nu-i chiar aşa gravă, dar cea dintre "s-a" şi "sa"??? C'mooooooon!!!

Perle de traducere

În Judging Amy, după ce Amy acuză o avocată că vrea doar să-şi mărească numărul de condamnări obţinute, avocata îî răspunde acră:
"I resent your implication."
Traducere: "Nu-mi place că vă implicaţi."


"Fabriqué en dinde" pe o etichetă...
Sunt sigură că nici voi nu v-aţi prins din prima: Made in Turkey la origine.:)))

(va urma)

Concertul

Zâmbeşti amar recunoscând urmele lăsate de comunism asupra oamenilor şi locurilor.
Râzi cu poftă la scene ce te duc cu gândul la Kusturica şi o lume pestriţă: comunişti, intermediari, mafioţi, avocaţi, ruşi, francezi, ţigani, evrei, arabi, nunţi, bişniţă, băutură şi multă improvizaţie.
Şi-ţi dau şi lacrimile la muzică, duioşie, pasiune, demnitate, dragoste... Sunt toate acolo.

Mai multe informaţii despre Radu Mihăileanu şi film aici, iar mai jos trailerul.
Enjoy!



P.S O singură părere de rău: s-a pierdut destul de mult la traducere. Franceza săracă şi incorectă a ruşilor nu prea s-a regăsit în subtitrare, iar la faza "Je vous baise chaleureusement" lumea din sală nu s-a prins, că din traducere n-avea cum. Păcat...

Metaforă gastronomică

Fii atent: închipuie-ţi că-ţi place foarte mult ciocolata. Că-ţi place atât de mult, încât nici nu contează dacă e dulce sau amăruie, albă sau neagră, mică sau mare, simplă sau cu alune. Te gândeşti la ea tot timpul, adormi cu gândul la ea şi te trezeşti şi noaptea poftind la ciocolată. Abia aştepţi următoarea dată când vei savura fiecare bucăţică, fiecare firimitură, când te vei linge pe degete şi vei spune „Atât? Mai vreau!” Ştii că nu-ţi face bine, că ai putea să te îmbolnăveşti, să te îngraşi, să-ţi strici dinţii sau să faci diabet. Dar nu contează. Fericirea de moment e tot ce cauţi. Cine gândeşte în perspectivă? Ei, ai prins ideea?

Bun, acum închipuie-ţi că cineva are toată ciocolata asta la care visezi. Că are o fabrică întreagă, de toate felurile. Că acolo simţi că este concentrată toată fericirea ta. Că ai da orice să fii acolo. Te simţi un pic ca Willy Wonka, nu-i aşa? Ei, tot ca el, mergi şi tu în vizită la fabrica asta. Guşti din toate soiurile. Ajungi să le cunoşti, să le deosebeşti, să ştii când şi la ce se potriveşte, ce mai, un adevărat expert. Proprietarul fabricii te priveşte, te admiră, se bucură de bucuria ta. Ba chiar ajunge să-i placă şi lui să fie darnic şi încearcă să rafineze tipurile de ciocolată, să o facă mai fină, mai gustoasă, mai aleasă, mai elegantă, mai deosebită, pentru tine. It’s a win-win situation. Mă urmăreşti până aici?

Aşa! Clar ai o dependenţă! Şi ca orice dependenţă, nu poate să ducă la ceva bun. În plus, ciocolata se răreşte, se împuţinează, îi scade calitatea, până ţi se face rău de la ea, atât de rău încât nu mai vrei să auzi de ciocolată niciodată. Ni-cio-da-tă! Auzi? Şi o vreme încerci să o înlocuieşti cu altceva. Cauţi surogate. Băuturi? Nu poţi s-o ţii la infinit aşa. Fructe? Sunt sănătoase, dar plictisitoare. De seminţe nici nu te-ai atinge, sunt de prost gust. Orice ai face, îţi lipseşte energia aia extraordinară pe care ţi-o dădea ciocolata. Ţi-e dor de gustul bun şi de senzaţia de dulce şi satisfacţie, de sentimentul ăla familiar, de … Dar ţi-ai promis că nu, niciodată!

Până într-o zi când, ca orice dependent, spui: e ok, a trecut destul timp, acum sunt în siguranţă, pot doar să mă uit sau chiar să gust puţin. Doar puţin, pot să mă opresc oricând. Înainte să-ţi dai seama, ai mâncat un pachet întreg şi mai vrei. Abia ai dat de gust din nou. Te copleşesc o grămadă de senzaţii pe care le credeai uitate. Te gândeşti că, de fapt, între tine şi ciocolată e o legătură indisolubilă pe care nici timpul, nici alte piedici nu o pot distruge. Îţi spui orice, dar nu contează, pentru că oricum nu te mai asculţi nici tu şi vrei să uiţi din nou şi de sănătate, şi de precauţie, şi de trecut, şi de viitor şi nu vrei decât să simţi din nou adrenalina, vibraţiile, fericirea! Da! Da! Da! Aaaaahhh!

…Pauză de efect…

Şi iarăşi vid. Nu degeaba există vorba aia că esenţele tari vin în doze mici. Dar tu eşti un dependent. Nu poţi să supravieţuieşti aşa, cu doze mici. Sau ai putea doar să supravieţuieşti, dar nu vrei. Tu vrei totul! Zi de zi. Nelimitat. Necenzurat. Nu vrei să te strecori în fabrică pe uşa din spate, când nu te vede nimeni, nu vrei să mai păstrezi slăbiciunea asta bolnăvicioasă ca pe micul tău secret, nu vrei să te mai prefaci. Şi atunci…

Fii atent: închipuie-ţi că atunci nu mai vrei ciocolată! Pur şi simplu. Ţi s-a luat! Că nu degeaba zice şi la televizor că excesul de alcool, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii. Da, asta e. Scurt pe doi: renunţi. Ai dreptate, nu e uşor, nu e uşor deloc. Dar ai experienţă acum. Ai mai învăţat şi tu una alta între timp. Nu mai eşti chiar ca la început. Şi apoi, când ţi se mai face totuşi poftă, ia o murătură şi-ţi trece!

(Sursa foto: www.photoforum.ru, prin amabilitatea recitiri)