joi, 7 august 2014

M-am mutat!

După ani și ani de când am început blogul ăsta, timp în care mi-am povestit aici și bucuriile, și supărările, am scris despre cărți, spectacole, concerte, plimbări, dar și despre diverse satisfacții sau neplăceri profesionale, m-am expus și apoi m-am ascuns, am păstrat legătura cu prietenii vechi și mi-am făcut alții noi, am hotărât să mă mut în casă nouă virtuală, cum se spune.

Așadar, de acum înainte mă veți găsi la ellamyway.wordpress.com, unde vă aștept cu drag să discutăm în principal despre cărți și călătorii.

La bună citire!

miercuri, 9 iulie 2014

Variations on the Word Love

by Margaret Atwood

This is a word we use to plug
holes with. It’s the right size for those warm
blanks in speech, for those red heart-
shaped vacancies on the page that look nothing
like real hearts. Add lace
and you can sell
it. We insert it also in the one empty
space on the printed form
that comes with no instructions. There are whole
magazines with not much in them
but the word love, you can
rub it all over your body and you
can cook with it too. How do we know
it isn’t what goes on at the cool
debaucheries of slugs under damp
pieces of cardboard? As for the weed-
seedlings nosing their tough snouts up
among the lettuces, they shout it.
Love! Love! sing the soldiers, raising
their glittering knives in salute.
Then there’s the two
of us. This word
is far too short for us, it has only
four letters, too sparse
to fill those deep bare
vacuums between the stars
that press on us with their deafness.
It’s not love we don’t wish
to fall into, but that fear.
this word is not enough but it will
have to do. It’s a single
vowel in this metallic
silence, a mouth that says
O again and again in wonder
and pain, a breath, a finger
grip on a cliffside. You can
hold on or let go.




joi, 16 ianuarie 2014

Invizibil, Paul Auster

„Se întreabă dacă nu cumva cuvintele sunt un element esențial în sex, dacă discuțiile nu reprezintă, la urma urmei, o formă mai subtilă de atingeri și dacă imaginile care ne dănțuiesc prin minte nu sunt la fel de importante precum corpurile pe care le strângem în brațe.”

vineri, 20 decembrie 2013

Cum să lecuieşti un fanatic, Amos Oz

„Cred că, atunci când asistaţi la o catastrofă – o explozie, să zicem –, există doar trei opţiuni principale. Prima: să o luaţi la goană cât vă ţin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decât să ardă. A doua: să-i trimiteţi o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumneavoastră, cerând ca vinovaţii să fie daţi afară din serviciu. Sau să organizaţi o manifestaţie. A treia: să aduceţi o găleată cu apă şi să o aruncaţi peste foc, şi dacă nu aveţi găleată să aduceţi un pahar, şi dacă nu aveţi pahar să aduceţi o linguriţă – tot omul are o linguriţă. Da, ştiu că o linguriţă e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni, şi fiecare are o linguriţă. Ei bine, aş vrea să fondez Ordinul Linguriţei. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtăşesc atitudinea – nu fuga, nu scrisoarea, ci linguriţa – să poarte întotdeauna la rever o linguriţă, ca să ştim că suntem în aceeaşi mişcare, în aceeaşi frăţie, în acelaşi ordin, Ordinul Linguriţei. Aceasta este filozofia mea, într-un cuvânt – sau într-o linguriţă, cu voia dumneavoastră.“

Amos Oz - Cum să lecuieşti un fanatic

joi, 19 decembrie 2013

MANIFESTO: THE MAD FARMER LIBERATION FRONT

Love the quick profit, the annual raise, vacation with pay.
Want more of everything made.
Be afraid to know you neighbors and to die.
And you will have a window in your head.
Not even your future will be a mystery any more.
Your mind will be punched in a card and shut away in a little drawer.
When they want you to buy something they will call you.
When they want you to die for profit they will let you know.
So, friends, every day do something that won't compute.
Love the Lord. Love the world. Work for nothing.
Take all that you have and be poor.
Love someone who does not deserve it.
Denounce the government and embrace the flag.
Hope to live in that free republic for which it stands.
Give your approval to all you cannot understand.
Praise ignorance,
for what man has not encountered he has not destroyed.
Ask the questions that have no answers.
Invest in the millennium.
Plant sequoias.
Say that your main crop is the forest that you did not plant,
that you will not live to harvest.
Say that the leaves are harvested when they have rotted into the mold.
Call that profit. Prophesy such returns.
Put your faith in the two inches of humus that will build under the trees
every thousand years.
Listen to carrion--put your ear close,
and hear the faint chattering of the songs that are to come.
Expect the end of the world.
Laugh. Laughter is immeasurable.
Be joyful though you have considered all the facts.
So long as women do not go cheap for power,
please women more than men.
Ask yourself: Will this satisfy a woman satisfied to bear a child?
Will this disturb the sleep of a woman near to giving birth?
Go with your love to the fields.
Lie easy in the shade. Rest your head in her lap.
Swear allegiance to what is nighest your thoughts.
As soon as the generals and politicos can predict the motions
of your mind, lose it.
Leave it as a sign to mark the false trail, the way you didn't go.
Be like the fox who makes more tracks than necessary,
some in the wrong direction.
Practice resurrection.

By Wendell Berry


vineri, 22 noiembrie 2013

Gaudeamus 2013

Pe căprării:

Premiaţi:

Julian Barnes, Sentimentul unui sfârşit, în traducerea lui Radu Paraschivescu, editura Nemira, 2012. Man Booker Prize în 2011.

Gunter Grass, Anestezie locală, traducere de H. Matei, editura Polirom, 2008. Câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 1999.

Români:


Adrian Păunescu, Vinovat de iubire, Curtea Veche şi Jurnalul Naţional, 2010.

Adina Rosetti, Deadline, Curtea Veche, 2011.

Ciprian Măceşaru, Debaraua cu simţuri, Tracus Arte, 2013.

Ruşi:


Vladimir Sorokin, Viscolul, traducere de Antoaneta Olteanu, Curtea Veche, 2012;

Vladimir Sorokin, Kremlinul de zahăr, traducere de Antoaneta Olteanu, Curtea Veche, 2009;

Viktor Pelevin, Mitraliera de lut, traducere de Denisa Fejes, Curtea Veche, 2006.







vineri, 8 noiembrie 2013

Concha Buika sau femeia-copil

Un pianist, un percuţionist şi o femeie ce apare pe scenă desculţă, într-o rochie lungă, gri, elegantă şi sexi. Cu timbrul ei răguşit încearcă un salut în limba română, apoi începe să cânte. Cum spune chiar ea, nu-i prea place să vorbească, dar îi place să cânte.

Şi, Doamne, cum cântă! Sala Operei răsună de ritmuri latino, de jazz, de blues, ducându-mă pe alocuri cu gândul la dansurile tribale sau la muzica sclavilor din America Latină. Buika emană naturaleţe şi senzualitate prin fiecare gest: prin dans, prin privire, prin zâmbet şi, mai presus de toate, prin voce. Cântă şi vorbeşte despre dragoste, singurătate şi disperare, despre curajul de a încheia o relaţie şi despre speranţa unei alte iubiri, despre artiştii români şi visul comun cu al ei ca vocile lor să se audă în toată lumea. Este amuzantă şi sinceră şi foarte empatică.

Sala plină o iubeşte, o aplaudă îndelung, o cheamă la bis de două ori. Revine pe scenă foarte emoţionată şi surprinsă şi se bucură ca un copil. Greu de crezut că în spatele unei voci aşa puternice şi mature, care exprimă senzualitatea şi forţa soliştilor de flamenco, se află, de fapt, o fiinţă atât de emotivă şi impresionabilă. Era şi greu să nu fii impresionat de atmosfera de aseară. A cântat mult, din suflet, cu dragoste şi dăruire şi a oferit unui spectator brăţara ei, ca promisiune că va reveni într-o zi.





joi, 29 august 2013

Jurnal de bord - ultima zi

Am terminat, în sfârşit.

După o muncă brută destul de sacadată, cu eforturi mari pe ultima sută de metri, după o muncă de fineţe ce s-ar mai fi putut prelungi încă o lună pentru a-mi satisface simţul critic, după zile şi nopţi petrecute fie lucrând, fie gândindu-mă la ea, azi am trimis traducerea la editură.

Un roman diferit de ce am tradus până acum, cu mult argou şi, prin urmare, multe provocări.
Sper că rezultatul va fi unul mulţumitor.

Acum, după ce atâtea zile am stat încordată şi obsedată de povestea asta şi de soluţiile posibile, după ce am citit-o şi recitit-o, visat-o şi adaptat-o, după ce m-a secătuit şi m-a hrănit, în acelaşi timp, acum ce fac, zic?



miercuri, 21 august 2013

Măscăriciul

Un actor bătrân şi alcoolic rămâne singur în teatru după ce s-au stins luminile. Lui i se alătură sufleurul şi, împreună, cei doi dau un spectacol pentru ei înşişi.

Printre hohote de râs, asistăm la o dramă personală şi la o adevărată lecţie de teatru. Suntem martorii gloriei apuse a actorului, ai eşecurilor sale personale, învăţăm cât de greu este să faci un gest simplu în teatru şi cât de uşor te uită lumea după ce nu mai eşti.

Cuvintele lui Vasili Vasilici trădează melancolia după succesul de odinioară, frustrarea căderii în gaura unui teatru de provincie, regretele după o iubire pierdută, Nina, desconsiderarea generaţiei tinere de actori, patima băuturii, nevoia de iubire şi de prietenie.

Şi pentru că tot Cehov spunea că dacă apare un pistol în peisaj, atunci la un moment acesta va trebui folosit, finalul piesei aduce sinuciderea actorului şi concluzia sufleurului Nikita: omul este menit să fie un măscărici, dar viaţa merge înainte.

„...se joacă mici scene, bijuterii teatrale, se schimbă replici, lumini, registre poetice, stilistice, se bârfeşte, se bea, se oftează. Fragmente, scene mici, pasaje din monologuri celebre. Din roluri jucate sau doar visate, dorite. Momente speciale, regizate şi interpretate cu mijloacele sensibilităţii, edificiu pe care este, de fapt, construit tot spectacolul. Între Shakespeare şi Cehov, între Lopahin şi Lear, un traseu pe care bufonul din el nu-l părăseşte pe Svetlovidov. Nici o clipă nu se dizolvă amestecul ciudat de la început, de sfârşit de lume şi început de alta, de spovedanie sinceră, totală, în care se poate privi înăuntru, adânc, până în cel mai mic cotlon. Ironie, autoironie, poante, ludic, râsu' - plânsu', iritare, gesturi de artişti, gesturi de beţivi, nostalgie, sentimentul devastator al inutilităţii ca artist şi om, iluzia că fără Svetlovidovi teatrul moare. Dispare. O iluzie însă, fără de care actorul nu se poate sui pe scenă.”
Marina Constantinescu, România literară, 23-29.03.2005

Pagina oficială aici


duminică, 11 august 2013

If you want to write...

"If you want to write, if you want to create, you must be the most sublime fool that God ever turned out and sent rambling. You must write every single day of your life. You must read dreadful dumb books and glorious books, and let them wrestle in beautiful fights inside your head, vulgar one moment, brilliant the next. You must lurk in libraries and climb the stacks like ladders to sniff books like perfumes and wear books like hats upon your crazy heads. I wish you a wrestling match with your Creative Muse that will last a lifetime. I wish craziness and foolishness and madness upon you. May you live with hysteria, and out of it make fine stories — science fiction or otherwise. Which finally means, may you be in love every day for the next 20,000 days. And out of that love, remake a world."

― Ray Bradbury

luni, 5 august 2013

Jurnal de bord - ziua x


N-am mai ţinut socoteala zilelor. Vara timpul se scurge altfel, canicula dilată lucrurile, vacanţa la fel, din când în când frenezia ultimei sute de metri mai accelerează ritmul, dar în linii mari, totul se petrece molcom.

Şi împrietenirea noastră la fel. Odată asumat rolul vulpii faţă de Micul Prinţ, m-am apropiat cu răbdare de ea, de noua carte, şi am micşorat treptat distanţa dintre noi. Acum suntem destul de apropiate, ne vorbim zilnic, petrecem câteva ore împreună şi facem progrese. E drept că şi termenul-limită care se apropie cu viteză ne-a impulsionat.

Am trecut de jumătate. De fapt, am trecut de prima treime, pentru că după munca brută, de impresii de suprafaţă, de căutări, de tatonări, de satisfacţia încă unui capitol încheiat, vine munca finală, de fineţe, de retuşare, de definitivare.

Dar până atunci, mai e ...

duminică, 9 iunie 2013

Jurnal de bord - prima zi


A trecut ceva timp... mi-era dor, parcă ceva din mine lipsea, parcă eram incompletă. Simţeam că am atâtea de dat, dar nu aveam cui... am chemat-o, am aşteptat-o, am căutat-o... nu venea. Nu puteam, nu voiam să accept asta. Am chemat-o cu şi mai mare forţă, cu şi mai mare dorinţă. Şi, într-o zi, a venit. :)

Ce bucurie, ce frenezie, ce dor împlinit, ce posibilităţi nesfârşite mi se deschideau! Cu entuziasm şi încredere, am început o nouă călătorie. Ştiam că era nevoie de ceva timp să ne acomodăm, să ne cunoaştem, să ne împrietenim. Să ne simţim atât de bine, încât cuvintele să vină de la sine, natural, fără sforţări, fără stângăcii, fără pauze stânjenitoare...

Acum suntem încă în faza de început, de tatonare, de căutare. Facem câte un pas una spre alta, ne oprim, asemeni vulpii care îl învaţă pe Micul Prinţ prietenia. Din zi în zi, din pas în pas, distanţa se scurtează şi prietenia se întăreşte.


sâmbătă, 13 octombrie 2012

De la iluzie la realitate


Diferenţa e mare şi amară, aşa cum se întâmplă de obicei când visezi ceva, iar realitatea nici nu se apropie măcar de minunăţiile visate.

Iluzia, în cazul meu, însemna o casă pe malul mării, un foişor în curte, un colţ al meu unde să mă relaxez în zgomot de valuri şi ţipete de pescăruşi în timp ce, în tihnă şi cu mare drag, să fac ceea ce-mi place.
Sau, în zilele mohorâte şi reci, o cameră frumoasă, luminoasă şi călduroasă, ticsită cu cărţi, echipată cu un divan şi o pisică, în care să cânte muzica în surdină, iar eu, din nou, să fac ceea ce-mi place.


 Adică traducere de carte.

Pentru mine, cărţile au un statut aparte.

Sunt ca nişte răsaduri pe care le pui cu grijă în ghiveci şi le uzi zi de zi şi ai grijă să stea la lumină şi cu care vorbeşti, ca să se simtă iubite şi să crească frumoase şi sănătoase, până ce, într-un final, le dau florile, încununarea eforturilor tale.

Sunt ca nişte copii, pe care-i creşti şi-i îngrijeşti şi le dai ce ai tu mai bun şi îi priveşti făcându-se mari, până pleacă de acasă şi se duc în lumea largă, unde te fac mândri de ei.

Sunt ca nişte puzzle-uri răspândite pe covor, sau ca nişte jocuri de scrabble, pe care tu le priveşti îndelung, le atingi, le simţi, apoi le aranjezi în aşa fel şi-n aşa ordine încât din piesele amestecate să iasă ceva concret, să le dai formă şi culoare, să exprimi prin ele stări şi fapte, să creezi prin ele sentimente şi să provoci gânduri.

Cărţile nu sunt simple obiecte sau documente fără suflet, fără personalitate. Sunt ca nişte fiinţe vii, care se transformă şi te transformă, în care laşi o bucăţică din sufletul propriu.

Şi atunci, cum să nu le dai tot ce poţi, cum să nu le răsfeţi, cum să nu ai grijă de ele, de ce vor ajunge ele, cum să nu-i respecţi pe destinatarii lor trimiţându-le nişte daruri perfecte? Cum să nu te apleci asupra fiecărui cuvânt, a fiecărei nuanţe, căutând expresia potrivită şi corespondentul natural? Cum să nu închizi capitolul sau cartea, având mulţumirea de sine şi certitudinea că ai terminat, că e gata, că poate vedea lumina tiparului şi rafturile librăriilor?  

Cărţile nu se traduc aşa, pe bandă rulantă, cu grabă, cu frenezie, cu disperarea timpului insuficient şi oboseala acumulată de peste zi. Nu se parcurg în galop, sperând să ai timp să revii asupra versiunii brute, să cizelezi pe ici, pe colo, iar dacă nu, măcar s-o facă proofreaderul.


Dar aici intervine realitatea. Pentru că, în România cel puţin, traducerea de carte este o afacere profitabilă numai pentru edituri, nu şi pentru traducători. Aici, traducerea de carte ori nu se plăteşte, ori se plăteşte foarte puţin şi foarte târziu, după multe tergiversări din partea lor şi mulţi nervi şi insistenţe din partea ta. Aici, cine face traducere de carte o face de amorul artei, pentru sufletul şi mulţumirea proprie, dar în mod clar nu pentru bani.

Şi pentru că traducătorul trebuie să mai şi trăiască, este obligat să muncească altceva din care să iasă bani, iar în puţinul timp care-i rămâne, obosit şi hăituit, să se ocupe şi de sufletul lui.

Şi atunci, în loc de foişor la malul mării, am câţiva metri pătraţi într-un bloc bucureştean, în loc de tihnă şi pescăruşi, am oboseală şi criză de timp, pe fundal de bormaşini, în loc de răbdare şi căutări de nuanţe şi culori, am stres şi tentaţia găsirii unei soluţii rapide.

Şi pentru ce toate astea? Pentru ce mă leg la cap fără să mă doară? Pentru ce-mi aglomerez programul şi timpul şi-mi înţepenesc fundul şi spatele la laptop? Pentru ce îmi sacrific week-end-uri, sperând că îmi vor fi plătiţi cei doi galbeni?

Ei bine, da, pentru amorul artei.




joi, 6 septembrie 2012

Egoistul


In seara asta, pe scena Palatului Copiilor, am văzut cele mai triste imagini din viaţa mea. Piesa era o comedie, dar în faţa ochilor mei, ai publicului, s-a desfăşurat o dramă. Să fi fost titlul predestinat?

„Egoistul”, în care Radu Beligan a avut rolul principal, a fost mai puţin o comedioară haioasă despre un fals egoist care-i ajută pe toţi ceilalţi, egoişti la rândul lor, ci mai mult drama actorului extraordinar de talentat şi de iubit căruia vârsta înaintată îi joacă cea mai mare farsă.

În momentele în care a avut forţă şi prezenţă de spirit, Beligan a avut şi savoarea binecunoscută. Din păcate, acestea au fost puţine şi au pălit în faţa ratărilor: replici uitate, tăceri stânjenitoare, improvizări stângace, scene repetate, cuvinte bolmojite, un sufleor care nu mai sufla, ci striga de-a dreptul, dar ce folos, că bătrânul dezorientat nu auzea, nu-şi amintea. De nenumărate ori mi-a venit să mă ridic şi să plec din sală, nu în semn de protest, ci pentru că era prea dureros de privit. Publicul a râs la replicile haioase, a avut răbdare în momentele de tăcere apăsătoare sau de ratare, dar la sfârşit, comentariile sale au taxat dur. Şi mi-a părut rău.

M-am gândit că un mare actor trebuie să ştie când i-a venit vremea să se retragă. M-am gândit că nu este corect nici faţă de ceilalţi actori, pentru care trebuie să fie un chin să joace practic fără partener, nici faţă de public, care plăteşte un preţ (piperat, în plus) să vadă un spectacol de calitate şi în schimb primeşte un eşec. Dar, mai ales, nu e corect ca un actor de talia lui să rămână în amintirea unora ca un bătrân senil care uită ce caută pe scenă. Şi atunci m-am întrebat dacă nu cumva el chiar e egoist în realitate, în detrimentul tuturor celorlalţi.

Dar când l-am văzut prăbuşindu-se pe scaun la sfârşitul spectacolului, epuizat, după ce s-a străduit să-şi ducă la (bun) sfârşit rolul, când a ieşit de pe scenă clătinându-se de oboseală şi încordare şi când, mai ales, s-a întors tremurând spre sală să-şi mai salute o dată publicul, să-i mulţumească şi să-i trimită bezele, atunci am înţeles. Nu e egoism, e prea mare dragoste de teatru. Pentru omul ăsta, care e actor de 70 de ani, teatrul nu a fost doar o meserie, ci toată viaţa lui. În expresia lui din acel final sfâşietor, am văzut că el pentru teatru trăieşte, că datorită teatrului trăieşte.

Şi dacă i-am lua teatrul, mă întreb cine ar fi egoistul atunci?